Principală » 2013 » Noiembrie » 24 » Tema BAC - Romana
8:35 AM
Tema BAC - Romana
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Contextul apariţiei
Text programatic deschizând volumul Poemele luminii apărut în 1919, poezia lui Blaga este expresia unei voinţe de definire a poziţiei specifice a subiectului uman în întregul univers şi de delimitare, totodată, în raport cu alte situări posibile.
Având „lumina” ca simbol al cunoaşterii drept element dominant, tema textului este deci poezia/creaţia ca mijloc de cunoaştere, ca atitudine faţă de misterele lumii; poezia, atitudinea creatoare reconfigurând imaginea lumii ca imagine a unei totalităţi împlinite.
Titlul, identic cu primul vers, poate fi considerat esenţa programului poetic blagian, oferind reperele fundamentale pentru definirea atitudinii poetului faţă de poezie, schiţând în linii generale relaţia eu‑univers specifică lui Blaga. Cele două extreme eul liric – prezent prin marca sa specifică, pronumele personal – şi lumea surprinsă într‑o inedită metaforă corola de minuni a lumii sunt relaţionate prin prezenţa verbului negativ „nu strivesc” care capătă aici sensul unei decise delimitări. Printr‑o puternică individualizare a vocii lirice, eul se afirmă astfel ca o instanţă cunoscătoare. Opusul strivirii e un mijloc de descoperire, de relevare şi descifrare a acestui mister.
Structura textului poetic
Compoziţional, poezia este alcătuită ca o succesiune de trei secvenţe, legăturile logice dintre acestea creând impresia unui real demers argumentativ.
Prima secvenţă, ca de altfel întreaga poezie, e construită pe opoziţia dintre cele două tipuri de raportare a fiinţei la lumea în care trăieşte, propunând, ca atare, două serii de reprezentări corespondente. Reluând enunţul din titlu, primul vers pune sub semnul armoniei şi al echilibrului integrator, fiinţa şi universul, pentru ca, în continuare să dezvolte opoziţia între două modalităţi de cunoaştere lumina mea şi lumina altora, cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă – în termenii filosofiei blagiene.
Metaforă neobişnuită, corola de minuni a lumii poate exprima, totodată, prin polisemantismul cuvântului „minune”, atât ideea de frumuseţe a lumii, cât şi pe aceea de taină. De asemenea, corola, a cărei reprezentare grafică evocă o imagine circulară, devine simbol al absolutului de care singura apropiere posibilă, în viziunea lui Blaga, este cea prin participare; existenţa umană, ca şi cea a universului, este fundamental misterioasă, ea neputând fi cunoscută şi înţeleasă logic. „Lumina mea” apare definită în primă instanţă, prin refuzul „strivirii” şi „uciderii” cu mintea a tainelor, consubstanţiale tuturor elementelor cosmosului, reprezentate aici de „flori”, „ochi”, „buze”, morminte ca embleme ale teluricului, spiritualităţii, lumii cuvântului şi tăcerii definitive.
În consecinţă, „lumina altora”, „lumina minţii” devine o forţă distrugătoare care „ucide” tainele şi sugrumă „vraja”, neputând decât să dezintegreze logic. prin concepte raţionale, misterul. Clarificarea, delimitarea şi detaşarea dintr‑un ansamblu integrator fac ca existentul să ia doar forma unor fapte solitare, lipsite de energia întregului.
În raport cu această perspectivă, secvenţa a doua a poeziei se distanţează net printr‑o marcă textuală adversativă „dar” şi prin recurenţa pronumelui personal „dar eu,/eu…”. Continuând să înfăţişeze atributele universului, metafora „luminii” îşi relevă sensurile printr‑o comparaţie amplă (versurile 10‑15) – a luminii sufleteşti cu lumina lunii. Dacă razele lunii sunt „albe”, strălucirea lor „tremurătoare” nu anulează obscuritatea, nu reliefează brutal obiectele, ci le conferă un fel de aură protectoare ce nu face decât să potenţeze misterul: Şi tot ce‑i ne‑nţeles/se schimbă‑n ne‑nţelesuri şi mai mari. Astfel, eul liric devine un eu contemplativ pentru care privirea nu se mai limitează la a înţelege, ci devine „a oglindi” şi „a se oglindi” în întregul generator de armonie şi echilibru. Devenit cunoscător al tainelor, eul liric dobândeşte astfel sentimentul participării la misterul existenţial, cunoaşterea lui fiind una participativă: eu cu lumina mea sporesc, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare.
Ultima secvenţă este centrată pe ideea iubirii unificatoare, „nepătrunsul ascuns” – o altă ipostază a misterului, nu e cercetat cu ochiul distructiv al minţii, ci „îmbrăţişat" căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte, din convingerea că „lumina mea” e o formă superioară de cunoaştere a sinelui şi a lumii ce face ca eul individual să se simtă parte integrantă a marelui univers.
La nivel prozodic se remarcă metrica variabilă a celor douăzeci de versuri, al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor. Forma modernă devine astfel o eliberare de rigorile clasice, o cale directă de transmitere a ideii, limbajul şi imaginile artistice fiind puse în relaţie cu un plan filosofic secundar. Folosirea ingambamentului ca tehnică modernă (continuarea ideii poetice în două sau mai multe versuri consecutive) conferă textului fluiditate şi armonie interioară.
Concluzie
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă prin temă, dar depăşeşte dimensiunea estetică, aducând în prim‑plan şi o dimensiune ontologică.
Vizualizări: 639 | Adăugat de: Rambo | Tag-uri: site, blog, Bac | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Prenume *:
Email *:
Cod *: